Recuperarea savanţilor nazişti
Abia terminat cel de-al doilea război mondial pe teatrul european, că SUA şi URSS au intrat brusc în rivalitate. Prioritatea lor trebuia să fie aceea de a jefui cât mai rapid posibil duşmanul învins, al III lea Reich. Tehnologiile dezvoltate de oamenii de ştiinţă germani suscitau interesul marilor puteri, deşi ele au reprezentat fructul exploatării deţinuţilor din lagăre. Aliaţii au rămas uimiţi să-şi vadă oamenii la Dachau, Auscwitz şi Dora, de aceea au ordonat să se adune probe în vederea unui proces contra conducătorilor nazişti.
În acest timp, s-a declanşat o operaţie militară de recuperare a oamenilor de ştiinţă germani care au lucrat pentru cel de-al treilea Reich şi care acum puteau fi folosiţi şi de Pentagon. Operaţiunea a primit numele de Paperclip şi a fost încredinţată Joint Intelligence Objectives Agency (JIDA), care regrupa pe atunci ansamblul serviciilor secrete de informaţii militare ale SUA. Dar operaţiunea a întâlnit rezistenţe vii din partea responsabililor politici şi a statului – major american.
Poziţia preşedintelui Franklin Delano Roosevelt era clară: interogat de William Donovan, şef al OSS, privind oportunitatea de a acorda privilegii ofiţerilor SS şi membrilor ministerului Afacerilor externe german, preşedintele SUA a refuzat. Printre persoanele recrutate astfel de OSS, “unele vor trebui poate să fie judecate pentru crime de război sau cel puţin arestate pentru că au participat într-o manieră activă la activităţi naziste”, a declarat el. Trecând dincolo de ordinul preşedinţial, JIOA a luat însă decizia de a falsifica dosarele militare ale oamenilor de ştiinţă germani pe care proiecta să-i aducă în SUA.
Rachetele V2
Oamenii de ştiinţă cei mai vizaţi erau cei care au făcut ca ameninţarea germană să atârne cel mai mult, adică cei însărcinaţi cu concepţia redutabilelor rachete V2. Şeful lor este Wernher von Braun. În vârstă de doar 32 de ani în 1945, este vorba de unul dintre cei mai strălucitori ingineri din epocă. În 1930, el lucrează sub aripa lui Hermann Oberth, părintele rachetei germane. Este primit în SS şi numit comandant personal al şefului organizaţiei condusă de Heinrich Himmler, înainte de a obţine funcţia de comandant. În timpul războiului, el lucrează la centrul de la Peenemunde la proiectul rachetelor V2. Acestea sunt construite la uzina Mittelwerk, de către personalul venit din lagărul de concentrare din Dora.
După victoria Aliaţilor, el este internat un timp la Garmisch de echipa colonelului Holger Toftoy, care avea în cap un plan nebun: de a relansa la baza de la Fort Bliss, din SUA, programul rachetelor la care lucrase von Braun. De altfel, el l-a convins pe acesta şi pe vechii lui colegi de a urma această aventură, ceea ce nu era dificil, căci majoritatea oamenilor de ştiinţă germani riscau dacă rămâneau în Europa de a fi aduşi în faţa tribunalului pentru “complicitate la crime de război”.
În paralel, unul dintre directorii de la JIOA, E. W. Gruhn, s-a oferit să stabilească o listă cu oamnii de ştiinţă germani şi austrieci cei mai calificaţi pentru a fi recrutaţi de către serviciile americane. El şi-a îndreptat atenţia asupra lui Werner Osenberg, care a condus secţia ştiinţifică a Gestapolului însărcinată de a verifica fiabilitatea politică a savanţilor care lucrau pentru Reich. Raporturile şi dosarele sinistrei poliţii i-au permis lui Osenberg de a stabili o listă de 15.000 de nume de oameni de ştiinţă, menţionându-le afiliaţia politică şi valoarea lor ştiinţifică.
Dar programul încredinţat lui von Braun nu a obţinut imediat rezultatele aşteptate.
În iunie 1947, prima rachetă V2 modificată este trasă de la lampa de lansare de la White Sands Proving Ground, în New Mexico. Racheta, asamblată cu piese germane găsite la Mittelwerk, s-a îndepărtat de la traiectoria sa iniţială pentru a se prăbuşi dincolo de frontiera mexicană, la cel puţin 5 km de un cartier suprapopulat din oraşul Juarez. Ceea ce a obligat Washingtonul de a explica imediat mexicanilor că nu doriseră să lanseze un atac cu rachete contra ţării lor.
Manevre de culise
Transferul oamenilor de ştiinţă implicaţi în aparatul nazist nu putea să se petreacă însă fără probleme. Mulţi dintre ei nu au acceptat acest “exil” decât sub ameninţarea urmăririlor judiciare în Germania.
Walter Jessel, locotenent în armata americană, a fost însărcinat în 1945 de a evalua loialitatea oamenilor de ştiinţă înainte ca aceştia să-şi părăsească propria lor ţară. Raportul său, fondat pe interogatorii, a concluzionat că von Braun şi oamenii săi căutau să ascundă informaţiile lor faţă de ofiţerii SUA. Conform lui Jessel, a avea încredere în ei era “o absurditate evidentă”. Dar oamenii de ştiinţă germani se aflau încă într-un lagăr duşman. Cu toate astea, nu au fost niciodată puşi sub strictă supraveghere.
Opinia publică nu şi-a făcut probleme despre sosirea lor pe teritoriul SUA, mai ales că era dezinformată privind acest subiect. La sfârşitul lui 1946, departamentul de Război a organizat chiar o zi a porţilor deschise la Wright Field în scopul de a prezenta o delegaţie de “savanţi germani” presei. Articolele publicate ca urmare a acestei iniţiative de pură propagandă au trecut total sub tăcere antecedentele îndoielnice ale acestor ingineri atât de strălucitori. Sub-secretarul de la Război Patterson a declarat că niciun om de ştiinţă presupus de crime de război nu intrase în SUA.
În realitate, existau importante disensiuni în sânul aceleiaşi baze de la Wright Field, unde mai mulţi militari americani se indignau de a lucra cu criminali de război nazişti. Theodor Zobel este astfel acuzat de a fi efectuat experienţe pe fiinţe umane când conducea atelierele de la Chalais – Meudon, în Franţa. Expertul în carburant al jet-ului, Ernst Eckert, vede cum iese la lumină trecutul său de vechi membru al SA, apoi de membru al NSDAP începând cu 1938, şi al SS-ului în 1939. Începând cu vara anului 1947, JIOA lansează o nouă operaţiune intitulată National Interest (Interesul naţional) care îi permite de a recruta toată gama de oameni de ştiinţă nazişti, chiar şi pe cei condamnaţi pentru crimă de război. Ea le propune de a lucra pentru armată sau pentru marile întreprinderi particulare, în special Lockheed, W. R. Grace and Company, CBS Laboratories şi Martin Marietta.
Otto Ambros face parte dintre cei care beneficiază de acest program. Director al IG Farben în timpul războiului, el participă la decizia de a utiliza Zyklon B (produs printr-o filială a IG Farben) în camerele de gazare, şi alege doar lagărul de exterminare de la Auschwitz pentru a instala acolo o uzină. Ceea ce-i permite de a produce cu ajutorul unei mâini de lucru în condiţie de sclavagism gaz asfixiant pe care îl testează pe loc pe prizonieri, înainte ca folosirea acestuia să se generalizeze în toate lagărele. Declarat vinovat de sclavagism şi de asasinări în serie la Nuremberg, el beneficiază totuşi de clemenţa tribunalului şi nu este condamnat decât la 8 ani de puşcărie. În timpul perioadei sale de detenţie, numele său este menţinut pe lista de prioritate a JIOA, care îl recrutează imediat ce se eliberează prematur prin John Mc Cloy, înalt-comisar american pentru Germania. Apoi este integrat ca “consilier” în efectivele de la W. R. Grace Company, Dow Chemical cât şi la US Army Chemical Corps.
NASA ajunge pe mâna naziştilor
În pofida dificultăţilor întâlnite la începutul programului, operaţiunea Paperclip îşi ţine foarte repede promisiunile în mai multe domenii, unde statul-major nu ezită de a-i plasa pe oamenii de ştiinţă nazişti în posturi cheie. Cel mai emblematic este cel al cuceririi spaţiale, unde se ilustrează toată echipa veche de la V2, care conduce practic în mod integral cercetările. Stabilită ca prioritate de către preşedintele John F. Kennedy în 1961, trimiterea unui om pe Lună este încredinţată direct inginerilor nazişti a echipei lui Wernher von Braun. Acesta din urmă devin director principal la Marshall Flight Center, centrul spaţial al NASEI de la Huntsville. Arthur Rudolph este numit director de proiect pentru programul rachetei Saturn V, aceeaşi care va atinge Luna în 1969.
În timpul războiului, ca şef de producţie la Mittelwerk, Rudolph era însărcinat în special de a fixa numărul de ore de muncă realizabile de prizonierii uniţi din lagărul de concentrare vecin de la Dora. În fine, vechi membru al SS-ului, al SA-ului şi a altor două grupări naziste, Kurt Debus, devine director principal la Kennedy Space Center de la Cap Canaveral. Colaborarea celor trei oameni permite SUA de a realiza unul dintre evenimentele cele mai spectaculoase din istorie pentru că, la 21 iulie 1969, Neil Armstrong pune piciorul pe Lună. O adevărată încoronare pentru cooperarea ştiinţifică între partidul nazist şi statul-major al SUA.
Război chimic
Codul de la Nuremberg, destinat în special de a preveni reeditarea erorilor naziste, cât şi legile care determinau zona americană în Germania, interziceau germanilor de a face cercetări privind războiul chimic. Dar asta nu a împiedicat guvernul SUA de a utiliza creierele naziste în cadrul operaţiunii Paperclip.
Baza militară ultra-secretă de la Edgewood Arsenal, din statul Maryland, era din 1922 principalul centru de cercetare medicală privind războiul chimic în SUA. Mai întâi pentru a testa gazul inventat de germani în timpul războiului, şi mai târziu metodele de manipulare psihologice, oamenii de ştiinţă germani au efectuat, între 1947-1966, numeroase experienţe, adesea într-un mod prea empiric şi utilizând cobaii pe care îi aveau la dispoziţie.
Principalul atu al lui Edgewood în cadrul operaţiunii Paperclip rămâne chimistul Friedrich Hoffmann, unul dintre primii sosiţi la bază. Acest vechi membru al SA sintetiza în timpul războiului gazele toxice şi toxinele pentru laboratorul de chimie de război de la Universitatea din Wurzburg şi Institutul de cercetări tehnice al Luftwaffe. Sosit în SUA, el este însărcinat de a inventa noi ţinute de protecţie şi antidoturi contra celor două gaze cele mai mortale inventate de nazişti de care dispunea US Army, tabun şi sarin, alese în mari cantităţi din Germania în arsenalele americane. Cu ajutorul rapoartelor privind experienţele efectuate în lagărele de concentrare şi pe cobaii aleşi dintre soldaţii bazei, voluntari însă puţin informaţi asupra realităţii experienţelor, el a încercat de a determina ce efecte produceau gazele asupra organismului uman. Protocolul experimental este sumar: este amenajată o cameră vastă drept cameră de gazare, unde se introduc animale şi soldaţi cărora li se cere de a-şi scoate masca de gaz şi de a respira doze de otravă până ce nu mai suportă.
LSD
În 1949, oamenii de ştiinţă din cadrul operaţiunii Paperclip care se aflau la Edgewood s-au confruntat cu o nouă misiune: de a testa un psihotrop surprinzător, care provoacă halucinaţii şi tendinţe de sinucidere la fiinţele umane. Este vorba de LSD descoperit cu câţiva ani înainte de Albert Hoffmann în laboratoarele Sandoz din Basel. Utilizarea sa trebuia, conform principalului său promotor L. Wilson Greene, să facă posibil un război mai “uman”. Obiectivul este într-adevăr la început de a determina dacă se poate recurge la LSD şi la alţi 60 de psihotropi pentru a purta un război “psihochimic” destinat de a slăbi populaţia şi trupele duşmane. Dar progresiv, prin ascensiunea Războiului rece şi a multiplicării operaţiilor de contra-insurecţie, CIA a pus mâna pe proiect şi l-a focalizat spre purtarea interogatoriilor şi a mijloacelor de a slăbi rezistenţa psihologică a interogatului, de a provoca disociaţii psihologice şi stări de amnezie.
Sursele de informaţii ale CIA pentru războiul chimic erau în mod esenţial oamenii de ştiinţă germani care au lucrat pentru I.G. Farben, ca Walter Reppe, fostul său chimist şef, pe care SUA a încercat să-l recupereze în van în 1948, pe când el lucra deja pentru britanici. Friedrich Hoffmann a întreprins o recenzie vastă a plantelor psihotrofe în scopul de a pune la punct serul ideal.
S-au dat de asemenea importante doze de LSD soldaţilor-cobai din Edgewood înainte de a-i supune la interogatorii agresive care le provocau stări de teamă intensă, în unele cazuri convulsii, epilepsie sau crize de paranoia profunde care au lăsat numeroase sechele.
Doar în perioada 1955-1975, 7.000 de soldaţi au fost utilizaţi ca cobai involuntari (gazaţi, asfixiaţi, drogaţi pentru cercetări asupra creierului etc.). Începând cu anul 1970, creditele militare acordate programelor ştiinţifice ale operaţiunii Paperclip s-au diminuat. Un an mai târziu, restricţiile bugetare au atins dur programul spaţial, şi în mod special pe inginerii germani. Arthur Rudolph s-a pensionat, primind cea mai înaltă distincţie a NASA, von Braun este forţat de a mărturisi în faţa procurorilor din Germania de Vest însărcinaţi de a ancheta crimele de război comise în lagărul de concentrare de la Dora. Puţin mai târziu, el trebuie să-şi abandoneze visul secret de a deveni administrator general al NASEI. În 1974, este rândul lui Rust Debus de a se pensiona. Zece ani mai târziu, în 1984, datorită acuzaţiilor de crimă de război, Arthur Rudolph este nevoit de a părăsi SUA şi pleacă la Hamburg.
În total, diferitele programe ale Operaţiuni Paperclip au mobilizat aproape 1500 de oameni de ştiinţă nazişti pentru a lupta împotriva URSS-ului. Ei atestă interesul statului-major al armatei SUA de a colabora cu partidul nazist în pofida veto-ului preşedintelui Roosevelt. O alegere care ulterior a fost validată de preşedintele Truman. Sub controlul Consiliului de securitate naţională, operaţii similare sunt conduse în paralel şi în alte domenii pentru a recupera şi integra cadrele naziste cât şi cadrele sistemului militar japonez în aparatul de securitate al SUA sau pentru a le folosi în operaţii secrete în străinătate.
Bomba atomică
“Un nor compact şi masiv s-a format deodată, apoi a urcat în fluctuaţii cu o putere înspăimântătoare. La prima explozie s-au suscedat alte două, de o luminozitate mai mică. Norul a urcat la o înălţime foarte mare, a luat o formă de sferă, apoi pe cea a unei ciuperci, după care s-a alungit în mai multe direcţii sub vânturile care suflau la diverse altitudini.”
Îm aceşti termeni generalul Leslie Groves, şeful proiectului Manhattan (care viza să dezvolte bomba atomică în SUA), povesteşte prima explozie nucleară din istoria omenirii, care a avut loc la 15 iulie 1945, puţin după ora 5 dimineaţa, pe cerul de la Alamogordo în plin deşert la New-Mexico. Început cu cel puţin patru ani înainte de preşedintele Roosevelt, proiectul Manhattan şi-a atins obiectivul: construirea bombei înainte de Germania nazistă.
La 16 decembrie 1941, după agresiunea flotei americane de japonezi la Pearl Harbor, Franklin Roosevelt a decis de a-şi dota ţara cu puterea atomică. Principiul bombei era stabilit încă din 1939. În 1934, Frederic şi Irene Joliot- Curie descoperiseră radioactivitatea artificială şi, în 1938, germanii Otto Hahn şi Fritz Strassman înţeleseseră că miezul de uraniu, bombardat cu neutroni, se sparge în două eliberând doi neutroni şi o energie considerabilă, un fenomen numit fuziune nucleară. Un an mai târziu, Frederic Joliot şi apoi americanii Enrico Fermi şi Leo Szilard descopereau principiul reacţiei în lanţ (neutronii eliberaţi sparg la rândul lor alţi atomi de uraniu, şi astfel eliberează o energie şi mai mare), cea utilizată pentru bombă.
Fizicianul Szilard, de origine maghiară, a părăsit regimul nazist în 1933. A fost primul care a avut ideea bombei. El a alertat autorităţile americane asupra riscului de a-i vedea pe germani dezvoltând primii această armă de distrugere masivă şi a preconizat de a lansa un mare proiect american în scopul de a-i devansa pe nazişti. Graţie lui Einstein, care a acceptat de a semna o scrisoare adresată lui Roosevelt afirmând necesitatea de a dezvolta bomba, fizicianul este ascultat (el va regreta amar însă, după bombardarea oraşelor Hiroshima şi Nagasaki, la 6 şi 9 august 1945). Dar proiectul Manhattan se născuse şi nimic nu-l va putea opri. A fost fără îndoială proiectul ştiinţific cel mai ambiţios din Istorie. În mai puţin de patru ani, acesta a înghiţit 2 miliarde de dolari (din epocă) şi a mobilizat 150.000 de cercetători şi ingineri americani (în majoritate englezi). Printre ei, 20 sunt sau vor fi laureaţi cu Premiul Nobel.
La jumatea lunii septembrie 1942, generalul Groves este numit şeful acestui proiect. El îl alege pe Robert Oppenheimer, fizician american de la Berkeley ca responsabil ştiinţific. În decembrie 1942, Fermi, un fizician italian emigrat în SUA, reuşeşte să facă să funcţioneze prima pilă atomică din lume care produce energie graţie fuziunii nucleare. Posibilitatea de a construi bomba fusese deci demonstrată! Oamenii de ştiinţă au indicat apoi două piste care corespundeau fiecare unui element chimic capabil de a suporta fuziunea: uraniu şi plutoniu. Vor fi deci construite două bombe diferite. Au fost alese trei situri unde echipele vor lucra în cel mai mare secret: Oak Ridge pentru producţia de uraniu, Hanford pentru cea de plutoniu şi celebra Los Alamos “lagărul de concentrare al premiilor Nobel”, conform expresiei fizicianului Bertrand Goldshmidt, autorul lucrării “Aventura atomică”. Aici au studiat savanţii şi au pus la punct cele trei bombe, Fat Man (lansată peste Nagasaki), Little Boy (lansată peste Hiroshima) şi în fine prima care a explodat la 15 iulie 1945, sub numele de cod Trinity.
Deşi cunoşteau energia pe care o vor elibera prin explozie (21.000 de tone de TNT), actorii proiectului adunaţi la Alamogordo în acea zi într-un adăpost betonat aflat la 8 km de punctul zero au rămas stupefiaţi de fenomen. Generalul Farrel a declarat: “Deplasarea în aer a lovit violent oamenii şi apoi, aproape imediat, o lovitură de tunet ne-a asurzit, terifiant, interminabil, care ne-a revelat faptul că eram fiinţe mici blasfemitoare care îndrăzniseră să se joace cu forţele rezervate până atunci Atotputernicului.”
În faţa acestei demonstraţii de putere, unii oameni de ştiinţă s-au speriat de consecinţele actului lor. Szilard şi alţi colegi s-au opus atunci oricărei utilizări militare a bombei. “Să nu deschidem era atomică printr-o explozie crudă, să le facem o demonstraţie, va fi de ajuns poate de a-i face pe japonezi de a se retrage”, au declarat ei într-o petiţie comună. Dar cărţile erau deja jucate. Truman şi statul-major american, susţinuţi de Oppenheimer, doreau să termine cu războiul şi să evite ca America să piardă masiv vieţi omeneşti. Fie invadând militar Japonia. Fie utilizând bomba atomică. A fost aleasă această din urmă opţiune tragică. Cele două oraşe au fost selecţionate pentru a se face un maximum de stricăciuni. La Hiroshima au murit 250.000 de persoane, iar la Nagasaki 150.000.