Salonic, oraşul fondat de regele Cassandru al Macedoniei

Salonic (Thessaloniki) este situat în Golful Termaic. În 2001, oraşul număra 363.987 de locuitori. Oraşul a fost fondat de regele Cassandru a Macedoniei în anul 315 î.e.n. şi numit astfel în onoarea soţiei sale ca un semn al iubirii sale. Numele de Salonic, fiica lui Filip al II-lea al Macedoniei şi soră vitregă a lui Alexandru cel Mare, provine de la cuvintele Thessalia şi victorie, care ar însemna comemorarea victoriei macedonilor asupra locuitorilor din Pocida cu ajutorul thessalienilor.

După cucerirea romană, a devenit capitala provinciei Macedonia. Romanii au creat via Egnatia, drum care leagă Dyrrachium de Bizanţ făcând să prospereze oraşul şi făcând din Salonic o etapă de neocolit. În anul 50, Sfântul Pavel a venit aici pentru a predica creştinismul şi mulţi localnici s-au convertit în secret.

Mai târziu, împăratul Galeriu a ales să-şi stabilească reşedinţa în acest oraş şi s-a lansat în construirea palatului său şi a numeroase edificii publice. În lupta sa împotriva creştinismului, a făcut din Sf. Dimitrie un martir care a devenit mai târziu patronul spiritual şi protectorul oraşului.

Împăratul Constantin I a început în 322 construirea de fortificaţii cât şi a portului artificial care a continuat să dezvolte oraşul din punct de vedere economic. Dar între timp, Constantinopolul s-a consolidat puternic şi Salonic a slăbit ca interes politic şi religios.

Oraşul a fost privat de un rol central, după cum spera prin amplasarea sa geografică. În anul 390, Teodosie I a ordonat masacrarea populaţiei, care se revoltase, făcând între 7 şi 10 mii de victime.

Din secolul următor Salonic a devenit capitala prefecturii Illyricum, circumscripţie vastă a imperiului, care cuprindea aproape toată Peninsula Balcanică.

În primele secole ale Imperiului Bizantin oraşul a cunoscut o creştere economică stabilă. Poziţia sa strategică la gura de vărsare a Peninsulei Balcanice şi pe via Egnatia favorizează comerţul şi o intensă activitate portuară. Salonic este în legătură directă cu Pireu, Genova şi Istanbul. Această perioadă ne arată un oraş bogat în numeroase monumente şi biserici impozante cum ar fi biserica Sf. Sofia, biserica Acheiropoietos şi biserica Sf. Dimitrie, patronul spiritual al oraşului.

Din secolul al VI-le, aici s-au stabilit numeroase triburi slave. Multe au atacat Salonicul de-a lungul întregului secol VII şi imperiul, foarte implicat pe frontul oriental, intervenind cu greutate. Această perioadă de declin a durat până la începutul sec.X, când Salonic a fost cucerit de sarazini în 904. Ion Caminiates ne-a lăsat o descriere realistă a atrocităţilor care au avut loc atunci. Leo Tripolitanul, domnitor bizantin originar din Attalia, a atacat oraşul cu 54 de nave sarazine şi peste 16.000 de oameni. Caminiates şi ceilalţi locuitori ai oraşului care nu au fost omorâţi au fost înrobiţi sau schimbaţi contra răscumpărării. Leo a plecat cu prada sa şi cu 22.000 de tineri. În sec. X şi începutul sec. XI s-a făcut o redresare a imperiului şi reorganizarea lui în teme. Salonic a devenit capitala unei teme menite să dureze până în sec. XV.

Oraşul a căzut apoi în mâinile cruciaţilor, din ordinele papei, care se temea să nu piardă o parte importantă a autorităţii sale pontificale. Liderul religios a ceea ce va deveni creştinismul ortodox, adică împăratul bizantin, a ordonat să se înlăture puterea economică a ducilor de Genova, căci vedea în acest atac un mijloc de a jefui bogăţiile oraşului şi de a-şi stabili dominaţia maritimă asupra Mediteranei.

În 1313, Salonic a fost din nou reintegrat Imperiului de la Constantinopol. În 1430, a fost capturat de turci, care l-au numit Selanik.

În urma expulzării evreilor din Spania, mulţi evrei sefarzi s-au stabilit la Salonic, formând una dintre cele mai mari comunităţi evreieşti din Est şi care a durat foarte mult timp în oraş. Începând cu sec. XVII şi până la unificarea cu Grecia în 1912, Salonic a fost centrul mişcării mesianice evreieşti, declanşate de Sabbatai Zevi. Aceştia au fost grupaţi până la schimbul de populaţii care i-a dus în Turcia în 1920.

În sec. XIX, a fost al patrulea mare oraş din Turcia şi un important centru politic. În Salonic s-a născut Mustafa Kemal Ataturk, fondatorul Turciei moderne, în 1881. Casa sa natală este acum muzeu. La începutul sex. XX, Salonic era un oraş multietnic: avea în jur de 120.000 de locuitori, dintre care 80.000 de evrei, 15.000 de turci şi 15.000 de greci, 5000 de bulgari şi 5000 de occidentali. Oraşul a devenit un centru important al vieţii politice. Astfel, Comitetul otoman de Eliberare care a jucat un rol important în direcţia de mişcare a Tinerilor Turci s-a născut la Salonic, în august 1906.

În timpul războiului balcanic, unul dintre obiectivele Greciei, în cadrul Marii Idei a fost Salonic. Ea a căpătat contur în noiembrie 1912. Încă din prima zi a noii ocupaţii greceşti, non – mulsulmanii au renunţat la purtarea fesului, şi mulţi turci au părăsit oraşul. Limba greacă a devenit din nou folosită la scară largă, în timp ce utilizarea limbii turce, s-a diminuat considerabil. În mod similar, bisericile bizantine, transformate în moschei de către otomani şi-au revendicat locurile de cult creştine.

Primul Război Mondial a venit în momentul în care Salonic începea să se integreze în statul elen. Încă de la începutul conflictului, Grecia era o ţară neutră, însă traversa o gravă criză politică între partizanii Triplei Înţelegeri şi Antanta. O parte din trupele evacuate din strâmtoarea Dardanele în toamna lui 1915, a format Armata franceză de Est şi a fost trimisă în ajutorul Serbiei şi s-a stabilit la Salonic, care a constituit o bază logică pentru a-şi realiza obiectivul. Operaţia s-a numit expediţia de la Salonic înainte de a deveni frontul de Est. Venizelos, primul ministru favorabil Antantei a sprijinit acest proiect. În 1916, în Salonic se aflau 400.000 de soldaţi britanici, francezi şi sârbi.

Prezenţa aliaţilor în oraş a jucat un rol politic decisiv: Venizelos a părăsit Atena şi a ajuns la Salonic la 26 septembrie 1916. Aici s-a organizat „un guvern de apărare naţională”. Salonic a devenit capitala unei regiuni aflată în revoltă, dar totodată şi cartierul general al Aliaţilor care susţinea această mişcare. După abdicarea regelui în iunie 1917, Venizelos s-a întors la Atena şi Salonic şi-a pierdut statutul de capitală a Greciei.

În august 1917, întreg centrul oraşului a fost devastat de un incendiu catastrofal. Au fost distruse 9.500 de clădiri şi 70.000 de oameni au rămas fără adăpost. Reconstrucţia oraşului a permis o restructurare completă a planului său şi a organizării sale spaţiale.

În timpul ocupaţiei Greciei de către trupele germane în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, nemţii şi-au instalat Cartierul General la Salonic. De aici au deportat masiv evreii a căror principală comunitate era sefaradă şi care se aflau pe aceste meleaguri din sec. XVI ca urmare a fugii de Inchiziţia spaniolă. Se estimează că în timpul Holocaustului, 98% din comunitatea evreiască a fost exterminată.

După Al Doilea Război Mondial şi începutul Războiului Rece, oraşul a cunoscut multe dificultăţi. Cortina de Fier a rupt efectiv legăturile sale comerciale: toate căile comerciale care i-au adus atâta noroc s-au întrerupt deodată.

În 1950, oraşul a cunoscut o nouă transformare urbanistică, în principal în oraşul de jos. Târgul internaţional de la Salonic, moştenire a târgurilor de Sf. Dimitrie din Evul Mediu, recreat în 1926, este cea mai mare expoziţie a ţării făcând din Salonic înainte de toate un centru de afaceri şi un mare târg internaţional, mai degrabă decât o destinaţie turistică.

Dar oraşul are foarte multe obiective turistice, fireşte, de care turiştii se vor îndrăgosti pur şi simplu, ca: muzee nenumărate şi bogate, planetarium, biserici bizantine, monumente otomane etc. Există multe ruine impresionante şi mulţi turişti preferă farmecul unei plimbări romantice pe faleza portului, unde există multe taverne şi cluburi ademenitoare.