Misterul vieţii pe Terra

În mod tradiţional darwinismului i se opune creaţionismul a cărei schemă de origine a vieţii este calculat pe cronologia Genezei, vârsta Terrei datându-se astfel la doar 6 miliarde de ani. Acestora Li se adaugă însă un curent care susţine o origine inteligentă proceselor vieţii, « desing intelligent », considerat vinovat de a susţine că darwinismul nu este decât o teorie.

Cele două câmpuri adversare ale evoluţiei misterului şi creaţionismului, li se adaugă încă unul, care oferă totuşi cele mai bune răspunsuri: cel al intervenţiei exterioare, sau exogen planetei noastre.

Darwinismul

Selecţia naturală a fost văzută de naturaliştii din sec. XVIII ca un mecanism natural protejând speciile de alteraţii, privilegiând eliminarea indivizilor cei mai slabi, până la apariţia conceptului de evoluţie formulat de Lamarck (1744-1829). Conform lui, evoluţia unei specii nu se datora hazardului, ci unei adaptări la mediu ameliorată din generaţie în generaţie, el utiliza exemplul girafelor căutând de a atinge ramurile copacilor pentru a se hrăni). Această ipoteză a fost însă îndelung dezbătută. S-a observat că dacă un individ putea să-şi manifeste anumite adaptări anatomice faţă de condiţiile sale de viaţă, ele nu au fost însă niciodată transmise urmaşilor săi.

Dar Charles Darwin a ştiut să rezolve această problemă integrând naţiunea de hazard la ipoteza evoluţionistă lui Lamarck. Pentru el, selecţia naturală a opera pe ocolite mutaţii aleatorii manifestându-se pe o lungă perioadă de timp, cele mai propice supravieţuirii provocând evoluţia speciei.

Contrar a ceea ce lasă să creadă curentul majoritar al gândirii, teoria evoluţionistă este departe de a fi unanimă chiar între adepţii săi, care se contrazic în sânul diverselor curente (teoria sintetică, neutralism, echilibrism punctual, mutaţionism, neodarwinism, macroevoluţie), pentru a încerca de a rezolva nenumăratele anomalii observate pe teren.

1. R Thomson, entomologist de renume mondial, nu a ezitat de a scrie: « Această situaţie în care oamenii se unesc pentru a apăra o doctrina pe care sunt incapabili de a o defini ştiinţific şi încă mai puţin de demonstrat cu toată rigoarea ştiinţifică, încercând de a menţine meritul faţă de public prin suprapresiunea criticilor şi eliminarea dificultăţilor, această situaţie este anormală şi de nedorit în ştiinţă… Succesul darwinismului a avut drept consecinţă un declin al probabilităţii ştiinţifice. »

Iar Colin Patterson, paleontolog la Muzeul de istorie naturală din Anglia a scris: « Nimeni nu a produs vreodată o specie graţie mecanismelor de selecţie naturală. Nimeni nu a putut vreodată să se apropie şi pe acest punct se focalizează polemica în darwinism. »

Selecţia naturală, principiu de distrugere

Evoluţia produce prin hazard mutaţii graduale sau totale (conform diferitelor curente de gândire) şi selecţia naturală preia sarcina de a favoriza rezultatele cele mai avantajoase.

Totuşi, toate observaţiile mutaţiilor făcute până acum nu au dat decât rezultate devastatoare: malformaţii, sterilitate, incapacităţi şi diferite handicapuri.

Dacă selecţia naturală se exercită perfect, conform teoriei, eliminându-i pe cei mai slabi, ea nu furnizează însă o explicaţie satisfăcatoare la trecerea de la o specie la asta. Nu pentru că indivizii cei mai slabi ai unei trupe de antilope sunt ucişi sistematic pe prădători se vor transforma antilopele în zebre, cai sau lemurieri. În ceea ce priveşte provocarea de modificări, procesul acestei selecţii naturale tinde de a ocroti o specie de orice degenerescenţă şi de orice transformare.

Fluturii « studiaţi » de englezul Bernard Kettlewell în 1953, la care a observat o schimbare de culoare din cauza poluării industriale, s-au adeverit a fi de fapt două varietăţi din aceeaşi specie, una deschisă şi una închisă.

Pierre-Paul Grasse, eminent zoolog francez şi vechi preşedinte al Academiei franceze de ştiinţe, scria: « Teoria lui J. Huxlug şi a altor biologişti conform cărora evoluţia funcţionează cu mecanismul selecţiei naturale, nu-i nimic altceva decât o observaţie a realităţilor demografice, ale agitaţiei regionale ale genotipurilor şi a dispersiei geografice. Majoritatea speciilor observate supravieţuiesc fără a suporta cea mai mică modificare timp de zeci de milioane de ani. Agitaţiile apar ca urmare a constrângerilor mediilor atunci când ele sunt luate în considerare cu modificările genetice anterioare, neputând fi utilizate ca probe de evoluţie, cea mai frumoasă demonstraţie a acesteia sunt speciile vii care nu au suportat nicio modificare de milioane de ani. »

Lacuna fosilelor

Dacă teoria evoluţiei era exactă, ar fi trebuit să se descopere fosile prezentând etapele de evoluţie succesive de la o specie la alta. Dar în loc de asta, speciile au apărut spontan, total formate şi ajunge astfel încât să nu mai poată evolua imediat. Problema nu este absenţa câtorva lanţuri lipsă ci chiar a ansamblului!!

Porter Kier, de la Smithsonian Institution a scris: « În muzeele din lumea întreagă sunt conservate sute de milioane de fosile, toate catalogate şi identificate ». Iar Richard Carrington a scris în cartea sa Istoria Terrei : « Gratie fosilelor, paleontologii pot acum să ne dea o excelentă imagine a vieţii aşa cum exista ea în vechile perioade. »

Celebrul Derek W. Ager, paleontolog evoluţionist de renume mărturisea extrema dificultate pe care o pune observarea fosilelor: « Problema noastră este următoarea: atunci, când arhivele fosilelor sunt studiate în detaliu, fie că este la nivelul speciilor sau al varietăţilor, suntem confruntaţi continuu cu următoarea realitate: nu vedem grupe evoluând într-un mod progresiv, ci mai degrabă apărând subit. »

Paleontologul Mark Czarnecki declara şi el: « Cel mai mare obstacol în a demonstra teoria evoluţiei a fost întotdeauna urmele fosilelor… Aceste urme nu au revelat niciodată formele tranzitării presupuse de Darwin. Speciile apar subit şi dispar în acelaşi mod. Această situaţie neaşteptată, sprijină argumentul creării speciilor. »

Celebrul biologist Francis Hitching, scrie: « Dacă găsim fosile, şi dacă teoria lui Darwin este fondată, urmele arătând evoluţia garantată de la o specie către o altă specie mai complexă, aceste mici <transformări> progresând din generaţie în generaţie ar trebui bine să fie observate. În acelaşi timp situaţia este cu totul alta. »

În realitate, este exact contrariul a ceea ce susţine Darwin că « nenumărate forme tranzitorii trebuie să fi existat, dar de ce nu ajungem să le găsim în nenumăratele straturi terestre? »

Charles Darwin credea că « această lacună de fosile » va fi rezolvată de săpăturile viitoare. Ori, săpăturile au fost imense şi s-a observat că aproape toate speciile cunoscute, fără excepţie, seamănă enorm cu speciile vii actuale!!

În faţa acestei absenţe stranii de urme în arhivele paleontologiei, şi ca urmare a descoperirii complexităţii mecanismelor genetice la începutul sec. XX, darwiniştii au înlocuit conceptul evoluţiei graduală prin cel de macro-mutaţii. Problema rămâne însă extrem de serioasă, un adevărat mister.

Complexitatea ireductibilă

Ea se aplică oricărui sistem sau organ care nu-şi va împlini funcţia în absenţa uneia din componentele sale. Este cazul unei aripe care nu va putea permite zborul cu pene prea scurte, sau a carămizilor elementare ale organismelor vii care constituie celula. Absenţa uneia dintre numeroasele elemente, sau o simplă dereglare a complexei armonii face imposibilă supravieţuirea şi multiplicarea unei specii. Celula nu poate atinge decât prin hazard mutaţiile, în aşa fel încât să aibă loc selecţia naturală.

În ipoteza evoluţionistă, ea se dovedeşte total formată şi funcţinală de la apariţia sa pe Terra. Este evident cazul pentru sisteme de mii de ori mai complexe ca ochiul, aripa, rinichiul etc. Pentru W.H. Thorpe, profesor de zoologie la Universitatea din Cambridge, « celula cea mai elementară constituie un <mecanism> mai complex decât orice maşină imaginată în zilele noastre, fără a vorbi de cele create de om. »

Pentru că selecţia naturală este sigur determinată de hazardul mutaţiilor, ea este dezgolită de a anticipa o asemenea succesiune de transformări. Darwin scria: « Dacă demonstraţia ar putea fi făcută că organul complex există fără a fi fost format prin numeroase mici modificări succesive, teoria mea nu ar ţine ». Şi încă ceva despre subiectul ochi, a cărui complexitate este extraordinară: « Ochii, azi îmi dau frisoane ».  Sau : « A presupune că ochiul, cu toate capacităţile sale de adaptare inimitabile pentru a ajusta focarul asupra diferitelor distanţe, pentru a admite diferitele cantităţi de lumină şi pentru corecţia aberaţiei sferice şi cromatice, ar putea fi fost creat printr-o selecţie naturală, pare, admit liber, absurd în cel mai înalt grad », susţine Dieter Brill.

O insectă care ilustrează cel mai bine chestiunea complexităţii ireductibile este scarabeul bombardier (Brachinus), studiat în 1961 de prof. Schidkrecht (chimist german) care este echipat cu două glande secretând 10% hidrogen şi 23% peroxid de hidrogen, din două camere de stocare comunicate, din două camere de combustibil şi din două conducte putând dirija ca nişte tunuri în spate.

Ansamblul procedeului permite acestei insecte de a produce o explozie dirijată contra prădătorilor săi. Complexitatea sa nu ne poate conduce la concluzia că aceasta este rezultatul unui proces evolutiv gradual. Dar în natură, exemple ale complexităţii ireductibile nu sunt excepţii ci constituie regula!!

Probabilităţile evoluţiei

O altă chestiune este evident crucială pentru teoria evoluţionismului: cea a apariţiei primei celule vii pe Terra. Reamintim că aceste prime forme de viaţă, bacterii capabile de a rezista în condiţii extreme, sunt numite procariote şi exită de 4 miliarde de ani. Dar problema este că ele au apărut complete şi reprezintă o biochimie moleculară şi proteinică foarte complexă.

Matematicienii care au dorit să calculeze probabilitatea pentru ca o simplă proteină să se poată naşte din hazardul întâlnirii constituantelor sale care sunt acizii amineici, şi din îmbinarea lor în bună ordine, am concluzionat la un rezultat de o şansă la 10 950 pe care o putem evalua ca nulă.

Dezvoltarea are probabilitatea unei succesiuni de ore de hazarduri ducând la formarea de organe ca cele ale ochiului, rinichiului, urechii… fiecăruia i se atribuie o şansă de 1 la 105 400!!

Evoluţia darwiniană pusă în discuţie

Aproape toate tradiţiile umane fac referire la fiinţe venite din cer. Viaţa a apărut aici pentru că a venit din spaţiu? Avem de-a face cu o intervenţie exoplanetară?

Teoria evoluţiei a fost un element determinat asupra formării conştiiţelor care au dus la crearea ideologiei din ultimele două secole, marxismul şi nazismul. Nazismul, de exemplu, miza pe evoluţionism deschis, prin păstrarea raselor favorizate în lupta pentru viaţă. Mussolini susţinea că pacea este ca o decadenţă nefavorabilă evoluţiei. Războiul reprezenta deci pentru omenire, prin opoziţie, ascesorul cel mai eficient către un stadiu superior.

În teoria evoluţionistă darwinistă se contrazic numeroase elemente:

– apariţia spontană a speciilor mamifere, a păsărilor, animalelor domestice.

– caracterul neschimbat al unor întregi familii de animale (reptile, insecte) sau vegetate.

– absenţa intermediarilor între speciile apropiate sălbatice şi domestice în aparenţă înrudite.

­- absenţa de trunchiuri sălbatice identificate de specii de animale şi vegetate (evoluţioniştii cred că oamenii din neolitic au ştiut să anticipeze şi să transmită mai multe generaţii principiile selecţiei genetice pentru a ajunge la cereale de la specii sălbatice de graminee fără valoare nutritivă) etc.

Ipoteza unei intervenţii exterioare pe Terra, aducând aceste noi specii, permite de a răspunde la toate aceste întrebări puse de observaţia ştiinţifică. În Biblie se spune că elohimii, veniţi din cer, au considerat fiicele oamenilor frumoase şi că s-au căsătorit cu ele. Dar şi amerindienii sau dogonii fac referire la propriile lor origini cosmice etc.

A existat o evoluţie?

Revista National Geographic a publicat un articol în 1976, privind evoluţia care a dus la apariţia balenelor. Dominarea balenelor în lumea imenselor creaturi a început aparent acum 60 de milioane de ani, atunci când mamiferele patrupede cu păr s-au aventurat în apă în căutare de pradă sau de adăpost. De-a lungul anilor, s-au produs schimbări. Labele posterioare au dispărut, cele frontale s-au transformat în înotătoare, părul a cedat în locul unui strat gros şi delicat alb, nările s-au deplasat către înalţimea capului, labele s-au transformat în coadă, şi în această lume de apă, corpul a devenit enorm!!
George Gamow scria: « Câteva reptile luptând cu frigurile au început să dezvolte o metodă pentru a menţine căldura corpului lor. Producţia lor de căldură creştea atunci când se făcea frig şi pierderea de căldură a fost redusă atunci când solzii au devenit mai ascuţiţi, apoi aceştia au evoluat în blană. Transpiraţia era de asemenea o adaptare în scopul de a regla temperatura corpului, o şiretenie pentru a răci corpul, în caz de necesitate, trecând prin evaporarea apei. Accidental, tinerele reptile lingeau transpiraţia mamelor lor pentru a se hrăni.

Câteva glande ale transpiraţiei au început de a secreta un lichid din ce în ce mai bogat, care va deveni apoi lapte. Astfel tinerele din această primă generaţie de mamifere au avut cea mai bună plecare în viaţă. »

Recapitulaţia embrională

Iată o teorie care în viaţa dură continuă să facă valuri. Ea a fost formulată de profesorul Ernst Haeckel în sec. XIX, darwinist şi autor al legii recapitulaţiei embrionale potrivit căreia fetusul uman trece prin aceleaşi etape ca cel ale evoluţiei. Dintr-o celulă unică, el devine multicelular apoi ia forma unui peşte cu branhii apoi cea a unei maimuţe cu o coadă, pentru ca în fine să ajungă la stadiul uman. Dar când s-au cunoscut mai multe despre fetus, s-au observat alteraţii şi deformări pe care Haeckel le-a recunoscut, fiind condamnat de Universitatea din Iena. Cu toate astea, în mod ciudat, această teorie stupidă continuă să fie predată la milioane de studenţi.

Omul din Piltdown

Istoria ştiinţei datorează această mistificare lui Arthur Smith-Woodward, director al Muzeului britanic de istorie naturală din Londra, şi lui Charles Dawson, doctor în medicină şi paleantolog amator, care au afirmat că au descoperit un maxilar cu aspecte de maimuţe şi o parte de craniu de umanoid într-o carieră de nisip de la Piltdown, în Anglia. Maxilarul părea într-adevăr să fi aparţinut unei maimuţe, deşi nu conţinea dinţii mari pe care acest animal are în maxilarul său. Pe de altă parte era în întregime mare şi dădea aparenţa unei vârste foarte mari.

S-a gasit “veriga lipsă”?

Dupa 40 de ani de prezenţă a “omului lui Dawson” în muzee, s-a realizat că acest craniu nu avea decât 2000 de ani în loc de 500.000 ani cum se anunţase şi că maxilarul nu avea decât câteva zeci de ani şi fusese îmbătrânit (dinţii şlefuiţi) chimic apoi îngropat…

“Meteoritul” din Orgueil

O altă fraudă ştiinţifică a fost probabil elaborată ca reacţie la discursul lui Pasteur care s-a căznit să demonstreze imposibilitatea oricărei generaţii spontane, punând la zid teoria lui Darwin. Sau descoperit materiale organice într-un fragment de meteorit care un secol mai târziu, s-a dovedit că au fost introduse cu ajutorul unui liant, apoi încălzit pentru a imita efectele de la intrarea în atmosferă.

Judecata lui Scopes

Cu ocazia acestei judecăţi opozând evoluţioniştii şi creaţioniştii în 1925, s-a făcut apel la martorul dr. Henry Fairfield Osborn, paleontologul cel mai renumit din SUA, care a declarat că a fost descoperită proba existenţei unui om maimuţă vechi de un milion de ani din Nebraska. Verificările altor cercetători au dezvăluit, după ce comunitatea ştiinţifică internaţională i-a atribuit numele de Hesperopithecus haroldcookii acestei descoperiri istorice, că « proba » consta doar dintr-un dinte.

Apoi s-a descoperit încă unul, care provenea de la o specie dispărută de porc. Dr. Duane Gish, expert în fosile, s-a amuzat copios în legatură cu “fabuloasa” descoperire.

Pithecanthropus erectus

Sau « omul de Java » a fost descoperit în 1981 de Eugene Dubois, anatomist olandez, într-un strat al unui râu. Vestigiile (o calotă craniană aparţinând maimuţei şi un femur uman) au rămas ascunse timp de 30 ani de către descoperitor, care însă a pus la dispoziţie mulaje. Dar înainte de a muri, a dezvăluit lumii escrocheria : situl descoperirii osului era distanţat la 15 metri faţă de cel în care s-a descoperit calota craniană. Cu toate astea evoluţioniştii continua să menţină omul de Java în diagramele pedagocice privind evoluţia umană.

Australopitecul

Nimic nu este mai puţin sigur decât bipedia austrolopitecilor, al căror reprezentant celebrul este “Lucy”. Doar genunchiul său poate fi atribuit familiei umane. Danald Carl Jihanson afirmă că l-a descoperit la mai mulţi kilometri, în straturi şi mai vechi. Există multe controverse, privind caracteristicile de bipedie ale lui « Lucy ».

East Side Story

Această teorie emisă în 1981 Yves Coppens, unul dintre cei mai celebri paleontologi, se bazează pe adaptarea speciilor la condiţiile mediilor. Dar descoperirile din genetică nu permit de a se considera transmisibile adaptările unui individ descedenţei sale.

Ideea teoriei constă de fapt din a explica trecerea la mersul biped printr-o modificare climatică în Africa de est care a schimbat pădurile în savane.

Yves Coppens a recunoscut însă că recentele descoperiri a mai multor bipede (Abel şi Toumai) în resturi forestiere invalidează teoria sa.

A treia cale: intervenţionismul

Fiinţele umane ar fi procesul « geniilor în genetică », zeii Anunnaki, şi nu fructul unei evoluţii fortuite. Obiectivul: a crea un fel de « animal » în serviciul lor. Este o teză care se bazează pe ultimile cercetări în genetică şi pe lectura Bibliei şi a marilor mituri.