Bahaismul este cunoscut sub numele de religia baha’ie, behaism sau credinţa baha’ie. Este o religie monoteistă al cărei scop este de a uni omenirea în diversitatea sa. A fost fondată de persanul Mirza Husayn’ Ali (1817 – 1892) în 1863. Acest nume este derivat din cel dat de fondatorul său: Baha’u’llah (în arabă „Glorie lui dumnezeu” sau „slavă lui Dumnezeu”). Discipolii acestei credinţe sunt urmaşii lui Baha’u’llah şi s-au organizat în jurul a peste 100.000 de centre (repertorizate de către Centrul Mondial din Haifa) în întreaga lume. Scrisorile lor sunt publicate în peste 800 de limbi.
În 2007, această religie număra aproximativ 7 milioane de membrii aparţinând peste 2100 de grupuri etnice, răspândite în peste 189 de ţări. Centrul său spiritual (loc de pelerinaj) şi administrativ este situat la Haifa şi Acra, în Israel.
Bab
La începutul anului 1790, în persia s-a născut o mişcare religioasă disidentă din şiism, condusă de Ahmad Shaykh – i – Ah – sa’î. Adepţii săi, numiţi shaykh au aşteptat sosirea iminentă a lui Mahde: La moartea lui Shaykh Ahmad, conducerea mişcării a fost preluată de Siyyid Kazim, originar din oraşul Rasht. Atunci când a murit în 184, a ordonat să meargă la locul ales. Se crede că unul dintre aceşti adepţi, Mulla husayn, a plecat la Shirat după 40 de zile de post şi de rugăciune.
La sosirea sa, la 23 mai 1844, Mulla Hussayn a fost întâmpinat de un locuitor, poreclit Bab, care l-a invitat la el. După ce l-a întrebat pe invitatul său despre motivul călătoriei sale, Bab i-a spus că el era cel pe care îl căuta.
Siyyid Mirza Ali – Muhammad (1819 – 1850), era un negustor din Shiraz (Persia), care la vârsta de 25 de ani a pretins că este o nouă manifestare a lui Dumnezeu şi Mahdi cel aşteptat (sau Qa’im). Apoi şi-a luat titlul de Bab, care înseamnă „poartă” în arabă. A fost împuşcat de către autorităţile persane, sub presiunea clerului şiit, şase ani mai târziu la Tabriz (în Azerbaijanul oriental).
Mulla Husayn este primul discipol al lui Bab. În scurt timp, alţi 17 discipoli (inclusiv o femeie, Tahereh) i s-au alăturat. În acel moment s-a născut babismul. Primii 18 discipoli vor fi cunoscuţi în babism ca „scrisorile viului”.
Inima mesajului lui Bab este sosirea iminentă a „Celui pe care Dumnezeu îl va face manifestarea Sa”, promisiunea anunţată de religiile trecutului.
Baha’u’llah, fondatorul profet al religiei Baha’i, a fost unul dintre discipolii lui Bab şi a anunţat că este realizarea profeţiei sale.
Baha’u’llah
Fondatorul credinţei Baha’i, Mirza Husayn’Ali, s-a născut la Nur, în provincia iraniană Mazanderan la 12 noiembrie 1817, într-o familie nobilă. Tatăl său a lucrat pentru guvernul şahului Iranului. La 27 de ani, când tatăl său a murit, i s-a propus să-l înlocuiască la curtea regelui. Dar el a refuzat pentru a-şi consacra timpul ca să-i ajute pe oprimaţi, bolnavi şi săraci, pentru a susţine cauza justiţiei.
La vârsta de 30 de ani, a aderat la babism. În 1852, a fost arestat şi exilat la Bagdad, care depindea atunci de Imperiul Otoman. După 10 ani de exil în acest oraş, în timpul celor 12 zile ale „Festivalului de la Ridvan”, care a avut loc între 22 aprilie şi 3 mai 1863, a dezvăluit anturajului său că era cel despre care prorocise că Bab va veni, această manifestare a lui Dumnezeu aşteptată de unele religii monoteiste.
Abdulbaha
Atunci a început să adune în jurul lui adepţi, cu intenţia de a da naştere într-o zi la o religie mondială, care va reprezenta „încoronarea tuturor religiilor care au existat până acum” şi va fi pe pământ piatra de temelie a unui regat de pace, de justiţie, de libertate şi de umanitate.
A fost imediat constrâns de a părăsi Bagdadul pentru a se duce la Constantinopol, apoi în 1864 la Adrianopol şi în fine în 1868 la Akka (Acra) în Palestina aflată sub administraţie otomană.
Baha’u’ allah şi-a exercitat predica esenţial prin scriituri, elaborate în 1863, mai întâi la Bagdad, apoi la Adrianopole şi în sfârşit în închisoarea de la Acra, unde şi-a scris principala operă, Kitab – i – Aqdas.
În 1868 de la Adrianopole, a adresat mesaje scrise celor mai eminenţi conducători ai timpului său, printre care şahului Persiei, ţarului Rusiei Alexandru al II-lea, reginei Victoria, împăratului William I, lui Napoleon al III-lea şi papei Pius al IX-lea, pe care îi îndemna să construiască o lume total fără violenţă, să-şi limiteze armamentele şi să realizeze o pace mondială generalizată şi durabilă.
Baha’u’llah şi-a petrecut ultimii 40 de ani din viaţă în exil sau în puşcărie. Astfel, din august 1868 şi până în 1877, a fost închis de turci în lagăr la Acra, în apropiere de Haifa. Apoi, s-a mutat în afara oraşului unde s-a stins şi a fost îngropat la 29 mai 1892. Acest loc a devenit Qiblih pentru Baha’işti, direcţia către care se îndreaptă pentru a efectua ritualul de rugăciune obligatoriu (salat).
Abbâs Effendi
După moartea lui Baha’u-llah, conducerea comunităţii baha’i a fost asigurată de fiul său mai mare, Abbâs Effendi (1844 – 1921), născut la Teheran şi proclamat Abdul’l – Bahâ („slujitorul splendorii lui Dumnezeu”).
A fost poreclit „centrul Alianţei” şi „capul Credinţei”, interpret autorizat al mesajului adus de tatăl său, care l-a desemnat ca singurul interpret al autorităţii scrierilor sale.
Împreună cu tatăl său a cunoscut exilul şi închisoarea, unde a stat după gratii până în 1908, dată la care a fost eliberat de Tinerii Turci. După care, s-a stabilit la Haifa, urmând îndrumările tatălui său, sediul principal al mişcării baha’i.
În august 1911, a părăsit Pământul Sfânt pentru a se duce în Europa unde a stat patru luni, în special la Londra şi la Paris. Acolo a întâlnit noi credincioşi occidentali şi a susţinut zilnic conferinţe despre credinţa baha’i şi principiile sale.
În primăvara anului 1912, Abdul’l – Baha a început un turneu lung de un an, din nou în Europa, în SUA şi în Canada. Acest lucru a contribuit considerabil la răspândirea credinţei Baha’i în Occident şi, sub influenţa lui, a înregistrat o creştere semnificativă, în special în India, în SUA şi în Europa.
A murit la Haifa la 28 noiembrie 1921, nu fără a desemna ca succesor al său, în funcţia de paznic al Credinţei Baha’i, pe nepotul cel mai mic Shogi Effendi (1897 – 1957). Trupul său se odihneşte în mausoleul lui Bab de pe muntele Carmel din Haifa, aşteptând construcţia prevăzută a propriului său mausoleu.
Shogi Effendi
Succesorul lui Abdul’l – Baha în fruntea mişcării a fost nepotul său, Shoghi Effendi Rabbandi (1897 – 1957), a cărui mamă era fiica cea mare a lui Abdul’l – Baha, căruia i s-a acordat titlul de „Paznic al Cauzei lui Dumnezeu” (Vali’Amr’ullah).
Educat la Oxford, a căutat să traducă în limba engleză principalele scrieri baha’i şi să dezvolte Ordinul administrativ baha’i. Sub impulsul şi conducerea sa, secondat de discipoli eminenţi numiţi „Mâinile Cauzei lui Dumnezeu”, a lansat „Cruciada celor 10 ani” în 1953, care a făcut ca credinţa baha’i să fie prezentă în toate ţările lumii, atunci când s-a terminat în 1963. Între numirea sa în 1921 şi moartea sa în 1957, numărul membrilor baha’i a crescut de patru ori de la 100.000 la 400.000 şi ţările deschise credinţei baha’i au trecut de la 35 la 250. A fondat şase noi Consilii spirituale naţionale, care s-au adăugat celor care existau deja în Iran şi în SUA.
După moartea sa prematură la 4 noiembrie 1957 în condiţii care nu au permis de a-şi desemna succesorul, un comitet executiv format din nouă membrii, aleşi dintre „Mâinile Cauzei”, a preluat conducerea comunităţii până la alegerea în 1963 a primei Case Universale a Justiţiei, Consiliu Suprem al comunităţii al cărei rol este, totuşi, pur administrativ şi care nu constituie un cleraj.
Documentele fundamentale ale administraţiei baha’i sunt Kitab – i – Aqdas de Baha’u’llah şi Voinţa şi testamentul de Abdu’l – Baha. Baha’u’llah a stabilit Casa Universală a Justiţiei, un organism ales. Abdu’l – Baha a stabilit principiul Tutelei ereditare şi a definit relaţiile între aceste două instituţii. În testamentul său, Abdu’l – Baha l-a numit pe fiul său cel mai mic, Shoghi Effendi, ca primul „Paznic al credinţei” baha’i, cel care a fost artizanul dezvoltării acestei mişcări.
Ordinul Administrativ Baha’i este constituit dintr-un corp „ales” şi dintr-un corp „numit”. La nivel local, regional şi naţional, baha’iştii îşi aleg anual „adunările spirituale” din nouă membri pentru a se ocupa de afacerile comunităţii la diferite eşaloane conform principiului subsidiarităţii. Membrii instituţiei „Corpul Consultanţilor” nu sunt aleşi ci numiţi la diferite niveluri, locale şi internaţionale, pentru a propaga credinţa şi a proteja comunitatea. Aceştia nu au rolul clerului, care nu există în credinţa baha’i.
Casa Universală rămâne astăzi organul suprem de conducere al credinţei baha’i şi cei 9 membrii ai săi sunt aleşi la fiecare cinci ani de către membrii tuturor adunărilor spirituale naţionale. Numai oamenii din mişcarea baha’i de peste 21 de ani sunt eligibili pentru Casa Universală a Justiţiei, în timp ce toate celelalte poziţii sunt accesibile atât bărbaţilor cât şi femeilor.
Dumnezeu
Baha’i crede într-un singur Dumnezeu unic şi etern, creator al tuturor lucrurilor, inclusiv fiinţelor şi forţelor Universului. Adepţii credinţei baha’i cred că Dumnezeu este atemporal şi nu are nici început, nici sfârşit. Ei îl descriu ca un „Dumnezeu personal, incognoscibil, inaccesibil, sursa oricărei revelaţii, etern, omniscient, omniprezent şi mai ales puternic” (conform lui Shoghi Effendi).
Deşi inaccesibil direct, Dumnezeu este totuşi văzut ca un conştient de creaţia sa, cu un scop şi o voinţă. Adepţii credinţei baha’i cred că Dumnezeu îşi exprimă voinţa în mai multe feluri, de exemplu printr-o serie de mesageri divini numiţi Manifestări ale lui Dumnezeu sau câteodată educatori divini. Exprimând intenţiile lui Dumnezeu, aceste manifestări servesc pentru a stabili religia în lume.
Gradinile bahai
Înţelepţii Baha’i declară că Dumnezeu este prea mare pentru ca oamenii să-l poată înţelege, sau de a crea o imagine completă şi precisă a Lui (conform lui Juan Cole). În religia Baha’i, Dumnezeu este adesea identificat prin titluri (de exemplu, atotputernic) şi se pune un accent substanţial pe monoteism.
Religia
Religia Baha’i este uneori rezumată prin conceptul de trei „unităţi”: unitatea lui Dumnezeu, unitatea de religie şi unitatea omenirii.
Noţiunile Baha’i ale revelaţiilor religioase progresive îi fac să accepte valabilitatea majorităţii religiilor lumii, ai căror fondatori sau figuri centrale sunt văzuţi ca manifestări ale lui Dumnezeu. Aceste manifestări sunt, de exemplu: Adam, Moise, Ioan Botezătorul, Iisus, Mahomed, Krishna, Zoroastru şi Buddha.
Adepţii credinţei baha’i susţin de asemenea, că alte figuri religioase, precum Avraam, Noe, Hud au existat cu adevărat şi sunt profeţii lui Dumnezeu.
Istoria religioasă este interpretată ca dispensele , în cazul în care fiecare manifestare aduce o revelaţie mai largă şi mai avansată, adaptată la timpul şi la epoca în care aceasta este exprimată.
Învăţăturile sociale specifice unei religii (de exemplu direcţia de rugăciune, sau restricţiile alimentare) pot fi revocate prin manifestări ulterioare în scopul de a fi stabilită o regulă mai apropiată de loc şi de timp. În schimb, anumite principii generale (caritatea sau bunele relaţii dintre oameni), sunt considerate ca universale şi permanente.
Adepţii credinţei baha’i cred că acest proces este ciclic. Ei nu aşteaptă o nouă manifestare a lui Dumnezeu în următorii 1000 de ani după revelaţia care a avut loc cu Baha’u’llah (conform Michael D. Mc Mullen).
Oamenii
Adepţii baha’i cred că fiinţele umane posedă un „suflet raţional” şi că asta dă speciei o capacitate unică de a recunoaşte poziţia lui Dumnezeu şi relaţia dintre umanitate şi creatorul său. Conform credinţei baha’i, fiecare om are datoria de a-l recunoaşte pe Dumnezeu şi manifestările sale, şi să respecte învăţămintele lor (Mc Mullen). Prin recunoaştere şi supunere, serviciul altor fiinţe umane, rugăciune şi practica spitiruală regulară, bahaiştii cred că sufletul devine mai aproape de Dumnezeu, idealul spiritual al credinţei baha’i.
Când un om moare, sufletul trece într-o altă lume, în cazul în care dezvoltarea spirituală a acestuia în lumea fizică a devenit o bază pentru judecată şi locul în lumea spirituală (conform Farnaz Masumian).
Raiul şi iadul sunt descrise ca stări spirituale ale apropierii sau distanţării de Dumnezeu care descriu relaţiile în această lume şi în cealaltă, şi nu locurile de recompensă sau de pedeapsă după moarte.
Scrierile Baha’i pun accent pe egalitatea esenţială a fiinţelor umane şi pe eliminarea nedreptăţilor. Omenirea este văzută ca unică, deşi foarte variată: diversitatea de etnii şi de culturi sunt demne de apreciere şi de toleranţă. Rasismul, naţionalismul, castele şi clasele sociale sunt considerate ca bariere în calea unităţii omenirii. Învăţăturile baha’i afirmă că unificarea omenirii este o problemă majoră în condiţiile politice şi religioase prezente.
Învăţăturile Baha’i
Drepturile morale, etice şi sociale de egalitate între oameni şi pacea în lume sunt rezumete în 12 principii.
1. Unitatea rasei umane.
2. Cercetarea independentă, personală şi individuală a adevărului. Adepţii baha’i cred că una dintre problemele majore ale omenirii este că oamenii urmează orbeşte ceea ce învaţă. Acest lucru este interzis de Baha’u’llah. Omul trebuie să-şi conducă viaţa conform cu propriile sale principii şi idealuri, care interzice utilizarea conceptelor de „credinţă oarbă”, sau „spălarea creierului”. Trebuie remarcat faptul că deciziile Casei Universale de Justiţie, cât şi exegezele scriiturilor sfinte făcute de Abdul – l – Baha şi Shoghi Effendi, beneficiază de o autoritate care se impune tuturor adepţilor credinţei baha’i.
3. Toate religiile au o bază comună (unitatea de religie). L-a termenul „religie” am putea adăuga termenul de „filozofie”, precum şi stilul de viaţă, în ceea ce priveşte modurile de gândire provenind în special din India, din China şi din Japonia.
4. Religia trebuie să fie cauza unirii şi armoniei între toate fiinţele umane.
5. Armonia dintre ştiinţă şi religie, vizează să determine oamenii să se cultive făcând apel la ştiinţă.
6. Egalitatea între bărbat şi femeie, dar cu unele excepţii de la această regulă. Principala excepţie este ineligibilitatea femeilor ca membre ale Casei Universale de Justiţie. Mai mult, rugăciunea obligatorie (Salat), postul şi pelerinajul nu sunt obligaţii religioase decât pentru bărbaţi cu condiţia de a nu lua în considerare principiul mutatis mutandis (ceea ce se aplică bărbaţiilor este de asemenea şi pentru femei) explicat de Shoghi Effendi. În fine, în absenţa testamentului, a cărui redactare este totuşi o obligaţie religioasă pentru credincioşii baha’i şi în care sunt liberi de a-şi distribui bunurile lor, după cum cred de cuviiinţă, după plata datoriilor şi a Heququ’llah. Kitab – i – Aqdas oferă un sistem de distribuire a moştenirii depinzând de natura de proprietate, de sexul defunctului şi de cel al moştenitorilor.
7. Refuzul prejudecăţilor de toate tipurile.
8. Pacea universală (concept de non – violenţă şi chiar de non – rezistenţă, dar de asemenea de cetăţenie mondială).
9. Educaţie universală, obligatorie şi adaptată. Aluzie nouă la necesitatea de a se cultiva. Mai mult decât atât, ambele sexe trebuie să primească cea mai bună educaţie posibilă, ştiinţifică, literară, umană, spirituală şi morală.
10. Rezolvarea problemelor sociale şi economice (inclusiv prin metode spirituale).
11. Introducerea unei limbi internaţionale şi a unei scrieri comune pentru întreaga omenire, asta fără a face să dispară nicio limbă, nicio cultură şi nicio etnie, în conformitate cu ceea ce fidelii bahai numesc unitate în diversitate.
12. Stabilirea unei Curţi Permanente de Arbitraj la nivel mondial.
Deşi se concentrează pe probleme sociale şi etice, unele dintre textele fondatorilor credinţei baha’i pot fi descrise ca mistice. Shoghi Effendi a numit cele Şapte Văi „cea mai mare compoziţie mistică” a lui Baha’u’llah. Acest text a fost scris ca răspuns la un dicipol al sufismului, o tradiţie mistică şi ezoterică a Islamului. A fost tradus pentru prima oară în limba engleză în 1906, fiind unul din primele texte ale lui Baha’u’llah disponibil în Occident. „Cuvintele ascunse” este o altă carte scrisă de el în aceeaşi perioadă, conţinând 153 de pasaje scurte descrise de Abdu’l – Baha ca „un tezaur de mistere divine”.
Alianţa
Credinţa Baha’i crede că există două tipuri de alianţe între oameni şi Dumnezeu. Există „Alianţa majoră”, pe care ei o consideră universal naturală. Dumnezeu promite să trimită omenirii Manifestările sale ale lui Dumnezeu (Krishna, Abraham, Moise, Buddha, Zoroastru, Iisus Hristos, Mohammed, Bab şi Baha’u’llah) în scopul de a o ghida şi a-i aduce prosperitate şi omul trebuie în schimb să urmeze aceste învăţături.
De asemenea, ei cred în existenţa „Alianţei minore”, care este privită ca un acord între o Manifestare a lui Dumnezeu şi discipolii săi, în special la fiecare revelaţie. Alianţa minoră a adepţilor bahai solicită în special de a se respecta autoritatea şi interpretările „centrului Alianţei” prevăzut de Baha’u’llah cât şi de a se evita orice schismă. Fermitatea în Alianţă este primondială în comunitatea baha’i.
Unitatea credinţei baha’i constituie un principiu esenţial şi este protejată prin „Alianţa minoră”, care este un element fundamental de stabilitate pentru comunitate. Această religie a cunoscut într-adevăr, după moartea lui Baha’u’llah, numeroase tentative de sciziune prin membrii săi eminenţi ai comunităţii dar niciuna dintre ele nu a fost susţinută de un număr consecvent de credincioşi şi de cele mai multe ori s-au dovedit în van la moartea celor care le-au iniţiat.