Se consideră în general că religia druizilor este antică, la fel de veche ca cea a magilor din Persia, ca cea a bramelor din India sau ca cea a chaldeenilor din Babilon şi din Asiria. Primele dogme ale acestor secte diferite ne lasă să întrezărim în elementele lor o asemenea analogie , care pare să izvorască toate din aceiaşi sursă, adică din religia lui Noe şi a popoarelor antidiluviene de dinainte de Potop.
Pretutindeni unde s-au răspândit triburile celtice şi-au stabilit sistemul lor religios. Ele au ocupat toate regiunile situate între Dunăre şi Atlantic, între Baltica şi Mediterana.
Druizii , preoţi şi filozofi celţi, erau numiţi astfel de la cuvântul druidh, crare în limba lor însemna „om înţelept sau savant”. Acest cuvânt pare să fi avut aceiaşi semnificaţie ca cea a magului în întregul Orient. Magii, cît şi druizii, reunesc caracterele filozofilor şi prezicătorilor. Ei profesau aceleaşi ştiinţe şi exercitau aceleaşi funcţii.
Ideile religioase, ceremoniile cultului erau foarte simple la început. Clasa druizilor era însă ierarhizată şi cu toţii se supuneau arhidruidului sau suveranului pontif. În această societate , trebuie să te instruieşti în clase inferioare, înainte de a ajunge la un grad superior.
Druizii erau împărţiţi în trei clase : barzii, sennanchaii şi eubageii( sau eubatei). În celtică, ultimul cuvânt înseamnă un tânăr care promite mult.Aşadar, rolul de druid era atribuit numai anumitor persoane care se considerau a fi capabile de a-l îndeplini.
Principala ocupaţie a druizilor era religia şi zelul lor pentru a-şi menţine autoritatea, astfel încât nu se făcea nicio ceremonie religioasă, niciun sacrificiu public sau special, fără prezenţa sau aprobarea lor. Aveau o influenţă considerabilă asupra civililor şi nicio afacere de orice importanţă nu se trata fără participarea lor. Aveau putere nelimitată, imunitate şi privilegii, ceea ce le conferea ambiţia de a-i domina pe celţi. În plus, erau exceptaţi de la orice taxă publică şi chiar de a merge la război. Ei alegeau în fiecare an pe magistraţii oraşelor. Regii nu erau decât miniştrii lor şi fără ei, nu puteau face pace sau război, nici chiar convoca consiliul.
Într-un cuvânt, druizii erau adevăraţii suverani, onoraţi de popor. Haina lor specială se numea breacan sau sagum şi aveau dreptul să varieze şapte culori diferte, ceea ce nu era cazul monarhului, care nu se distingea faţă de ei cu decoraţii. Hainele lui puteau varia numai patru culori diferite. Druizii purtau robe, care ajungeau până la încălţăminte, pentru a se distinge de ceilalţi, în timp ce ale celţilor de rând ajungeau la genunchi.
Aveau părul scurt şi barbă lungă iar în mână purtau un fel de baghetă albă numită slatan drui’eachd sau bagheta magică. În capăt era prevăzută cu o amuletă de formă ovală, înconjurată de un cerc de aur. Aproape tot timpul, dar mai ales în timpul ceremoniilor religioase, umerii lor erau acoperiţi cu un fel de şal alb. Erau recunoscuţi de la mare distanţă şi erai avertizat de respectul pe care trebuia să l acorzi.
Erau moderaţi şi asceţi, altfel n-ar fi putut guverna timp de 2000 de ani. Se crede că au conservat religia primitivă timp de mai multe secole.
Druizii adorau o mulţime de divinităţi înainte de a le cunoaşte pe cele ale romanilor. Ei credeau în nemurirea sufletului şi considerau că sufletul se desparte de corp.
Triburile celtice, răspândite în cea mai mare parte din Europa, şi sciţii, care locuiau în climatele cele mai apropiate de Nord, sufereau mai mult de frig decât de căldură, plasând Infernul printre zăpezi şi gheţuri eterne.
Druizii îşi exercitau ritualurile într-un cerc din pietre brute izolate, numit clachan, unde nimeni nu era admis în afara lor (avea un diametru de 20-60 de picioare). În centru exista un cerc mai mic, sau un pătrat, care se presupune că era cel al arhidruidului, folosit în ocazii solemne. Druizii efectuau cercuri mari din pietre, care stabileau de fapt o linie de demarcaţie clară între ei şi profani. În centru se afla o piatră groasă, ce servea drept altar. Când nu puteau găsi una de dimensiuni convenabile, o înlocuiau printr-o platformă oblică, care se sprijinea pe stâlpi.
Aceste altare se numeau cromleaches sau clach-sleachda ( adică pietre de cult sau de incantaţie), formând uneori mase enorme. În munţii Scoţiei, în insulele din Vest sau în Franţa se găsesc pretutindeni altare şi obeliscuri impresionante, care uimesc. Nu se ştie cum au fost transportate şi mai ales cum au putut fi ridicate la o înălţime apreciabilă. Este posibil ca ele să marcheze şi evenimente remarcabile.
De exemplu, în Caledonia, Laban şi Iacob au ridicat o coloană în memoria împăcării lor. Aceste pietre ridicate indicau la celţi însă un loc rezervat cultului, divinului, era un loc de adoraţie. Îl numeau si’uns sau” munţii păcii”. Altarele şi cercurile sacre ale druizilor erau de obicei plasate în apropiere de un izvor, în pădure sau sub ramurile unui stejar venerabil, pe care îl respectau enorm, ca fiind emblema cea mai convenabilă a fiinţei supreme. Boscheţii erau folosiţi în toate cultele vechi, pentru a oferi omagiu Eternităţii.
Principalele sărbători a druizilor erau Be-il-tin şi Samhin. Prima se celebra la începutul lui mai, şi prin acest nume se desemna prima duminică din aceiaşi lună. Numele însemna „focul lui Beil”. Se făcea un rug mare pentru a întâmpina revenirea astrului binefăcător pe care îl priveau ca pe reprezentantul Creatorului.
Cealaltă sărbătoare se celebra la 27 octombrie. Se numea , în celtică, Sam’hin, ceea ce vrea să însemne „focul păcii”, şi care se poate interpreta prin timpul de aprins focurile pentru menţinerea păcii. În acea perioadă, druizii se împotriveau luptelor interne dintre locuitorii din ţară.
Druizii nu ofereau lui Dumnezeu decât substanţe extrase din regnul vegetal, cuvânt care în limba celtică exprimă un sacrificiu.
Druizii au fost calomniaţi de-a lungul timpului, însă erau necunoscuţi. Codul lor secret nu a ajuns până la noi. Legile civile, cât şi dogmele religioase erau considerate ca o doctrină sacră şi misterioasă care nu trebuia scrisă.
Statutul străinilor şi al ospitalităţii, în care se poate remarca un spirit uman superior faţă de toate naţiunile vechi, era opera druizilor. Fiecare casă era deschisă călătorului. Acesta putea să se aşeze liber la fiecare masă fără a plăti, iar atunci când pleca, gazda trebuia să-i ofere tot ceea ce avea nevoie pentru drum, să-i dea toate sfaturile pe care depindeau de el. Cel care se abătea de la aceste cutume era pedepsit de compatrioţii săi, ba chiar urmărit şi pedepsit de magistraţi. Cel care se dovedea vinovat de inospitalitate, era condamnat la o amendă de trei monede. Cel care a adresat o insultă faţă de un străin , era pedepsit pe loc. Dacă îl ucidea, era şi el ucis. Mai mult chiar, un celt era obligat de a-şi expune viaţa pentru a o apăra pe cea a uniu străin care s-a pus sub protecţia sa.
Ospitalitatea era privită extrem de delicat de către druizi şi era foarte mare. În mod curios, familiei nu-i era permis de a se informa de numele oaspetelui său şi a ţării acestuia, decât în momentul plecării lui şi după ce au schimbat câteva cuvinte de prietenie. Vestigii ale acestor cutume remarcabile persistă încă în munţii Scoţiei.
Din timpul lui Cezar, cel puţin, druizii exercită imaginaţia curioşilor. Şi acum, pare mai vie ca niciodată…